(Video) Povestea Liubei din Sireți, mesagera bucuriei

E vineri, ora 9:30. Ora la care mașina de la Poșta Moldovei ajunge și în Sireți, raionul Strășeni. Zece minute durează predarea scrisorilor, ziarelor, coletelor și banilor pentru pensii în fața Oficiului poștal. 

Poștașa Liuba Cipilenco primește cu emoție sacii. Pe lângă scrisori recomandate, mai sunt teancuri de facturi care trebuie să ajungă la fiecare destinatar. Înțelege că are la dispoziție cel mult o oră să grupeze facturile și scrisorile pe mahalale și apoi să pornească la drum.

Pe lângă toate, în geantă mai are și măști de schimb, dezinfectant și mănuși. Deja e o regulă și pentru ea, de mai bine de un an.

Nu știe dacă azi duce doar vești bune sau și rele. Unii săteni o așteaptă, alții evită să primească scrisorile aduse de tanti Liuba, cum îi zic tinerii din sat.

Liuba este poștașa satului de 13 ani. Sprintenă și iute, cunoaște toate mahalalele, scurtăturile și ulicioarele, pe toți cei 6500 de locuitori.

„Nu trebuie să știi doar casa, dar trebuie să știi cine mai sunt în casa aceea, copii, nepoți. Apelez la primărie ca să aflu unde trebuie să duc scrisorile. Dar dacă m-aș întoarce cu 13 ani în urmă, nu aș schimba acest serviciu. Chiar mi-am dorit să rămân să lucrez aici în sat, să fiu pe loc, să reușesc așa și cu treburile acasă, la familie, la copii.

Unii oameni mă văd ca pe un simplu poștaș al satului, dar alții chiar înțeleg cu adevărat munca pe care o fac. Unii mă numesc fiică. Altul mă numește prieten în familie.

De la unii băieți mai tineri, care știu că la ei trebuie să vină scrisori, am avut și insulte.

– Tanti Liuba! Du-te și le du înapoi de unde au venit. Eu ți-am spus matale să nu o mai aduci. 

– Măi băieți, dar eu trebuie să le dau.

Chiar mi-au dat ochii în lacrimi când eu am ajuns la casa aceea, dar ei nu au vrut să accepte scrisorile. Așa sunt eu, mai emotivă.

Mi s-a întâmplat că nu mi-au dat voie să trec pragul porții. Am avut un caz că au ieșit și le-am dat pensia în drum.

Atâtea s-au adunat în acest răstimp de când sunt poștaș, că nici noaptea nu pot să dorm, mă gândesc la scrisorile pe care nu le-am dat și trebuie întoarse.

Eu nu lucrez doar până la ora cinci. Eu lucrez până înnoptează, sâmbăta lucrez ca să reușesc. Lumea mă întreabă:

– Și azi, Liuba, tu lucrezi? 

– Păi am mai multe scrisori și nu reușesc și mă mai duc și sâmbăta. 

– Dar ce mai vin și acum scrisori, că acum este Internet?

Și v-aș spune că încă tare multe.

E tare rar când oamenii primesc o scrisoare, semnează și se bucură. Aproape fiecare client întreabă:

– Dade unde a venit scrisoarea? Dar ce e în ea? 

– Măi oameni buni, da eu nu știu ce e în plic.”

Într-o zi, a primit 222 de scrisori recomandate, ceea ce nu a mai văzut în 13 ani de muncă: „Văleu Doamne! Iaca, scrisorile recomandate”, spuneau sătenii. „Închipuiți-vă în câte zile trebuie să le duc”, spune Liuba.

Pe timp de pandemie, se protejează cu mască și încearcă să evite să se expună:

Am 62 de ani. La început, am avut oleacă de frică. Eu doar vin la poartă, pun mâna pe cleampă, vorbesc cu oamenii, le dau liste sa semneze. Îs cu ochelari, care mai asudă de la mască. Cu timpul, a trecut și frica. M-am ‘dat’ cu ea. Erau bătrânei care îmi spuneau că au bolit deja și să nu mă tem să mă apropii. Ei mă cunosc și au încredere. Dar eu le ziceam că nu: și eu, și ei, trebuie să purtăm mască.

Cei trei copii ai mei și cele două nurori permanent îmi zic:

– Mamă, fii atentă, că matale lucrezi cu toată lumea!

Liuba are patru nepoți și curând îl va cunoaște pe al cincilea. Soțul ei a decedat când copiii erau adolescenți.

„Trebuie multă-multă putere să ai ca să fii poștaș, fiindcă lumea e diferită. Însă, îmi place asta.

Cel mai tare îmi place să fac binele ăsta la bătrâni. Foarte mulți nu pot să vină la poștă și le duc acasă și pensia, le achit și facturile. Puțin e mai greu pe timpul pandemiei, dar munca e aceeași. Bătrâneii mei mă așteaptă. Acum, doar eu le trec pragul. Majoritatea stau la sfat, vor să afle noutăți. Le aduc și vești triste, despre săteni răpuși de virus.

– Of Liubușoară, bine că ai venit că ne gândeam: Doamne nu cumva boala asta…

Un cățel latră.

– Tanti Claudia … se poate la matale?

– Intrați.

– Am scăzut din pensia matale plata la facturi și au rămas 2117 lei. Hai iscălește-te. 

Tanti Claudia semnează.

– Ne vedem luna viitoare! Mata nu ieși, că eu am să închid și ușa și poarta. 

– Eu nici nu mai pot…

Claudia Simion are 81 ani și de 7 ani nu a mai ieșit din ogradă. „Liubașa” e mesagerul bucuriei, spune ea: „Copiii mei îs plecați peste hotare. Noroc de Liubașa că trece pe la mine, mai vorbim. Am încredere numai în ea. Tare mult mai muncește și e fără ajutor”.

Liuba noastră lucrează ca o albinuță. Ea meseria și-o știe pe nota 10. Aleargă zilnic câte 10-11 km prin sat. Nici nu îi trebuie bandă de alergat. Vrem să ne aducă numai noutăți bune când vine la noi, chiar dacă aduce și facturile”, ne spune și Larisa Vrânceanu, vânzătoare.

„Dacă aș avea ceva un aparat care ar măsura pașii, atunci lumea s-ar convinge câți pași fac, pe câte străzi și pe câte cărări merg. Uneori drumul e mai bun, alteori dau de pietriș, îmi e greu să mă deplasez și am impresia că nu mai apuc să ies de pe ulița ceea. Foarte mulți kilometri am făcut eu, uneori cad de oboseală. Nu știu cât ar fi să fac înconjurul globului, dar cred că am atins această distanță, o dată sau de două ori”, spune Liuba, poștașa din Sireți.

De-i frig, de plouă, de bate vântul, Liuba împarte scrisori, facturi, vești bune și mai puțin bune.

Un articol realizat de PNUD Moldova

Comentarii

replice